Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Wawlist

Aurul peste care s-a depus praful. Gura Barza, ultima mină din Hunedoara, în paragină

Munții noștri aur poartă, însă peste zăcămintele și minele care produceau 1% din aurul lumii s-a așezat acum doar praful. Multe dintre cele mai mari mine de exploatare auriferă au fost închise printr-un program guvernamental.

Această decizie a afectat întreaga comunitate din zonă, iar mulți dintre foștii mineri au rămas fără locuri de muncă și fără posibilitatea de a se angaja în alte locuri. Drama comunităților de la poalele Munților Apuseni nu ne este străină, însă nimeni nu face nimic pentru a le aduce beneficii celor care acum se mai pot lăuda doar cu perioada de glorie a „munților de aur”.

Mina de la Gura Barza a asigurat 1% din aurul lumii
Mina de la Gura Barza este cel mai bogat zăcământ aurifer din Hunedoara, iar astăzi a ajuns doar o ruină. În aceeași stare sunt alte zeci de mine din Munții Apuseni, cu al căror aur ne lăudam peste tot în lume.

Vreme de aproape două secole, mina de la Gura Barza a funcționat intens. Doar la sfârșitul secolului trecut, minerii iscusiți reușeau să scoată în fiecare an peste o tonă de aur din galeriile săpate în munte.

Din mina de la Gura Barza a fost extras 1% din aurul lumii. Dacii, romanii, austro-ungarii și apoi românii au exploatat acest loc ani la rândul. Pentru a-și reface tezaurul, profund afectat după cel de-al Doilea Război Mondial, statul român a extras, în perioada 1947 şi 1960, câte 100 de kilograme de aur pe lună, doar din zona Brad – Săcărâmb, conform Digi24.

Prima uzină de prelucrare a minereului a fost construită în perioada de glorie a Imperiului Austro-Ungar, în anul 1898 și a funcționat mult timp, chiar și în perioada comunistă. Un secol mai târziu a început declinul, dar și marea dramă a comunităților din zonă, care își câștigau traiul doar din minerit. Din cei 6.800 de mineri care mai rămăseseră în zonă, după 1980 nu a mai rămas niciunul. Comuniștii aveau în plan retehnologizarea zonei în întregime, dar după Revoluția din 1989 investițiile în această direcție au fost blocate. Tot statul a fost și cel care a pus lacătul pe porțile minei, în 2006.

De atunci, întregul complex a fost prădat de hoții de fier vechi, care au furat tot ce s-a putut, lăsând în urmă doar mormane de moloz, deasupra cărora au crescut tot felul de buruieni. Un tablou pe cât de real, pe atât de trist, iar vremurile în care de aici plecau tone de aur au rămas doar povești triste pe care oamenii le spun cu jind.

„Pe strada aceasta treceau zilnic 60 de autobuze pline cu mineri. Se lucra în trei schimburi şi, în general, până la sfârşitul anilor ‘80, am dus o viaţă bună. Oamenii lucrau cam patru ore pe zi, cei care intrau în subteran, şi aveau salarii destul de mari. Existau şcoli, un cinematograf, localuri unde petreceam timpul liber, iar atmosfera era una plăcută. Era multă agitaţie în jurul minei de aur”, povestește Ioan, un fost instalator, angajat în exploatarea de la Barza timp de peste 40 de ani, potrivit Adevărul.

Fostul miner mărturisește că regresul minei a început înainte de anul în care a fost deschisă fabrica de prelucrare, în 1989, chiar dacă statul a continuat, mult timp după aceea, să investească în dezvoltarea zonei.

„În urmă cu 50 de ani, mă angajasem în mină şi aveam un salariu de 1.200 de lei. Acum o pensie de 1.100 de lei. Eu mă descurc, însă copiii mei au fost nevoiţi să plece ca să muncească în alte oraşe”, a povestit Gheorghe Cioară, un fost miner din Barza. „Oamenii au început să se împrăştie din zonă după 1989, însă cea mai mare lovitură au primit-o în anii care au urmat. După ce s-a închis mina, nu a mai rămas nimic de făcut în Barza şi Crişcior. Cei mai norocoşi au apucat să iasă la pensie, însă minerilor care nu au avut ani suficienţi de lucru şi au fost disponibilizaţi le-a fost aproape imposibil să îşi găsească un nou loc de muncă, pentru a putea îndeplini criteriile de pensionare”, a mai spus fostul miner, potrivit Adevărul.

Declinul care a adus sărăcia în țara aurului
Statul român a colectat anual din zona aia de Arieş – Brad – Bucium – Roşia Montană mai bine de 16 tone de aur. Începutul sfârșitului a venit odată cu decizia Băncii Naționale a României de a nu mai cumpăra aurul extras din minele autohtone.

Momentul colapsului s-a produs în 2005 şi 2006, când în urma unui program guvernamental, iar zona a fost dată uitării. Așa a început drama. Cei care au mai rămas în zonă sunt majoritatea pensionari, iar copii lor au plecat în alte orașe pentru un trai decent.

Nicolae Pantea – preşedintele „Auraria Barza Brad”: Am fost cineva! Am avut de toate! Nu aveam şomeri, oamenii aveau de lucru. Regretul cel mai mare este că dintr-o zonă prosperă am ajuns o enclavă a sărăciei, pentru Digi24.

loading...