Oops! It appears that you have disabled your Javascript. In order for you to see this page as it is meant to appear, we ask that you please re-enable your Javascript!
Wawlist

Adevărata cetate a lui Vlad Țepeș – Cetatea Poienari

Pe vârful Muntelui Cetăţuia, într-un cadru natural fortificat, la o distanţă de 25 km faţă de municipiul Curtea de Argeş, se înalţă Cetatea Poenari, nominalizată astfel, cu precădere, atât de izvoarele vremii, cât şi în istoriografia de specialitate, după satul din apropiere, aflat la circa 6 km depărtare.

Deşi cetatea este amplasată la numai doi kilometri de satul Căpăţâneni, ea a primit numele de Poienari, de la satul puţin mai îndepărtat, însă, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a şi stăpânit, după cum se arată într-un hrisov dat hareşenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o întâlnim în izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar şi în cronicile din secolele XVII-XVIII.

De-a lungul vremii, fortificaţia din Cheile Argeşului a mai fost consemnată şi sub denumirile de „Cetatea lui Ţepeş Vodă” sau „Cetatea lui Negru Vodă”. Cea dintâi denumire îşi are desigur originea în tradiţia istorică a cărei primă menţiune scrisă se regăseşte în Letopiseţul cantacuzinesc, unde se precizează: „Vlad vodă Ţepeş. Acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă.

Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale”. O variantă asemănătoare este redată şi de către cronicarul Radu Popescu.

Treptat, numele de „Cetatea Poienari” a ajuns să fie parţial uitat, ruinele fortificaţiei ajungând a fi cunoscute în secolele XIX-XX drept „Cetatea lui Ţepeş Vodă”, ori „cetatea lui Negru Vodă”.
În cea dintâi variantă este întâlnit în însemnările mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: „şi iaste o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaste făcută depărcior de sat, mai sus, supt poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului.

Şi este cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş – n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre munţi. Zic oamenii, că această cetate s-au făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muerea lui în zid, ca să stea în zid (ecou al legendei Meşterului Manole – n.n.). Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească”.

Potrivit muzeul-judetean-arges.ro, cea de-a doua denumire apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în opera unor călători străini, precum Bauer şi Fr. J. Sulzer. Cel dintâi nota: „Cetatea Negrului Vodă, citadelă înălţată pe culmile munţilor”. Ceva mai târziu, într-unul din răspunsurile la Chestionarul arheologic al lui Al. Odobescu, apar ambele denumiri. Din cauza faptului că cetatea a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri, s-au creat unele confuzii, atât asupra originii lor, cât şi în ce priveşte localizarea fortăreţei propriu-zise, identificată de unii cu ruinele din piatră şi cărămidă, vizibile încă în anul 1871, pe locul bisericii din Poienari, pe care tradiţia populară le considera ca aparţinând unei biserici şi case ale lui Vlad Ţepeş.

Ridicată foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a vistieriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii vinovaţi de „hiclenie”.

Unul dintre boierii întemniţaţi aici, a fost Milea, care încercase să uzurpeze scaunul lui Vlad Călugărul. Cazul său este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tânăr la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatăl său, Voico al Tatului, a dăruit mănăstirii Nucet, ctitoria pârcălabului Gherghina, comandantul cetăţii, jumătate din Topoloveni. Primul pârcălab al Cetăţii Poienari, menţionat în documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina – cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat în fruntea fortăreţei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Călugărul şi vlastelin al lui Radu cel Mare – între 15 decembrie 1501 şi decembrie 1507 şi Danciu, menţionat la 4 mai 1510.

Pe vârful Muntelui Cetăţuia, într-un cadru natural fortificat, la o distanţă de 25 km faţă de municipiul Curtea de Argeş, se înalţă Cetatea Poenari, nominalizată astfel, cu precădere, atât de izvoarele vremii, cât şi în istoriografia de specialitate, după satul din apropiere, aflat la circa 6 km depărtare.

Deşi cetatea este amplasată la numai doi kilometri de satul Căpăţâneni, ea a primit numele de Poienari, de la satul puţin mai îndepărtat, însă, foarte probabil, mai vechi, pe care l-a şi stăpânit, după cum se arată într-un hrisov dat hareşenilor (arefenilor) de Mircea Ciobanul la 8 aprilie 1546. Cu acest nume o întâlnim în izvoarele documentare din veacurile XV-XVI, dar şi în cronicile din secolele XVII-XVIII.

De-a lungul vremii, fortificaţia din Cheile Argeşului a mai fost consemnată şi sub denumirile de „Cetatea lui Ţepeş Vodă” sau „Cetatea lui Negru Vodă”. Cea dintâi denumire îşi are desigur originea în tradiţia istorică a cărei primă menţiune scrisă se regăseşte în Letopiseţul cantacuzinesc, unde se precizează: „Vlad vodă Ţepeş. Acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orăşanii den Târgovişte, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă.

Când au fost în ziua Paştilor, fiind toţi orăşanii la ospeţe, iar cei tineri la hore, aşa fără veste pre toţi i-au cuprins. Deci câţi au fost oameni mari, bătrâni, pre toţi i-au înţepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus la Poenari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei şi au rămas toţi dezvăscuţi în pieile goale”. O variantă asemănătoare este redată şi de către cronicarul Radu Popescu.

Treptat, numele de „Cetatea Poienari” a ajuns să fie parţial uitat, ruinele fortificaţiei ajungând a fi cunoscute în secolele XIX-XX drept „Cetatea lui Ţepeş Vodă”, ori „cetatea lui Negru Vodă”.
În cea dintâi variantă este întâlnit în însemnările mitropolitului Neofit Cretanul din anul 1747: „şi iaste o cetăţuie a lui Vlad vodă Ţepeş, care iaste făcută depărcior de sat, mai sus, supt poalele munţilor. Şi de la cetăţuia în jos o râpă foarte mare, unde acolea curge apa Argeşului.

Şi este cetatea făcută pe moşia Vierăş (a mănăstirii Vieroş – n.n.), la satul ce s-au chemat Cheia (= Cheeni, sat dispărut, situat lângă Căpăţâneni Pământeni, com. Arefu), între doi munţi, şi curge apa printre munţi. Zic oamenii, că această cetate s-au făcut cu târgoviştenii şi zic că la zidirea cetăţii au fost un Manole vătaf şi surpându-se zidul, şi-ar fi zidit muerea lui în zid, ca să stea în zid (ecou al legendei Meşterului Manole – n.n.). Şi în zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească”.

Prezenţa aici a unui dregător de talia lui Gherghina, rudă domnească, demonstrează însemnătatea ce se acorda cetăţii, prin atribuţiile şi rolul important pe care îl avea pârcălabul pus în fruntea ei. Aproximativ din aceeaşi perioadă este cunoscută şi o menţiune a cetăţii Poienari într-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, între localităţile cele mai însemnate ale Ţării Româneşti, este amintită şi cetatea Poienari, ridicată pe o stâncă ascuţită, unde se păstrează banii principelui ţării.

Foarte probabil, undeva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost părăsită şi poate distrusă, împărtăşind astfel soarta cetăţilor ţărilor române după accentuarea dominaţiei otomane.

Nucleul cetăţii a fost reprezentat de un turn pe plan pătrat cu laturile având în exterior 8,15-8,50 m, iar în interior 4,30-4,60 m – datat de către Gheorghe I. Cantacuzino, coordonatorul cercetărilor arheologice desfăşurate sporadic aici în perioada 1968-1970 – în prima jumătate a secolului al XIV-lea, contemporan întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (1324-1351/1352), alţi autori (Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Ştefan Ciobanu) avansând ipoteza unei vechimi mai mari a acestei structuri.

Amplasat direct pe stâncă, executat din piatră brută legată cu mortar, structurat pe trei niveluri (după Gh. I. Cantacuzino, pe patru niveluri după M. Ciobanu, N. Moisescu şi R. Şt. Ciobanu), despărţite prin planşee de lemn, turnul era acoperit cu şindrilă.

Ulterior, cel mai târziu în secolul al XV-lea – fază atribuită lui Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476) fiu al lui Vlad Dracul şi nepot al lui Mircea cel Bătrân – cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice. Această etapă de extindere a edificiului, a fost consemnată şi de către cronicarul Radu Popescu, potrivit căruia, spre a-i pedepsi pe târgovişteni „că făcuse unui frate al Vladului Vodă un necaz”, domnul „au trimis slujători şi în zioa dă Paşte lovindu-i, au prins şi pe bărbaţi şi pă mueri şi feciorii şi featele, împodobiţi fiind, i-au dus la cetatea Poenarii de au lucrat până li s-au spart hainele”.

Tehnica de edificare a zidurilor, de tradiţie bizantină, a constat din ridicarea feţelor din piatră, urmată de umplerea spaţiului interior cu emplecton, consolidat apoi cu un grătar din bârne de lemn, dispuse longitudinal şi transversal.

Exceptând cele două faze principale de construcţie, cetatea a suferit, evident, reparaţii sau transformări de mică importanţă, unele modificări la deschiderea turnurilor, sau adăugarea unor mici ziduri interioare în partea mediană, fiind efectuate, probabil, în prima parte a secolului al XVI-lea.

Lipsa materialelor mai târzii decât a doua jumătate a secolului al XVI-lea, confirmă indicaţiile documentare asupra încetării folosirii sale în a doua jumătate a acelui veac.

Sursa: https://authenticmagazin.com/caleidoscop/adevarata-cetate-a-lui-vlad-tepes-cetatea-poienari/

loading...